Aventura (neromantică) în cort la Păpușa

14 februarie 2020. Oamenii normali se îmbracă frumos, se duc la restaurante sau la petreceri sau, cei supărați pe sărbătoarea de import, stau acasă și așteaptă să-i ajungă Dragobetele din urmă.

Oamenii de munte... se trezesc cu noaptea-n cap la Cabana Voina. Pun pe ei haine (frumoase, ce-i drept!) tehnice, iau în spate rucsacurile cu sacii de puf și corturile și... pornesc spre locul de instalat hotelul de mii de stele.

Urcușul dinspre Cabana Cuca spre Șaua Grădișteanu a fost destul de obositor, dar am avut parte de soare, astfel încât ne frecam mâinile de bucurie deja la gândul că prognozele noroase anuțate urmau să dea greș. Abia așteptam să ajungem în șa, să ne întâmpine Craiul în toată splendoarea sa, să facem pauză de masă și să continuăm spre cel mai înalt punct al zilei (și al turei), Vf. Păpușa. Dar planul nostru (bine, fie, cu excepția pauzei de masă, pe care am luat-o regulamentar, cu un pic înainte de ieșirea în șa, pentru a fi feriți de vânt) nu s-a potrivit cu cel pe care avea să ni-l pregătească muntele...

În șa, ne-am întâlnit cu mai multe grupuri, venite pe creastă, dinspre Vf. Găinațu Mare. Cu o parte dintre ei ne cunoșteam, ne-am salutat și am început urcușul. În loc de Crai, însă, din est ne-a întâmpinat un nor dens, care se tot apropia...

Speranța a murit ultima, în ciuda evidenței: tot așteptam să se risipească norul, să apucăm și noi să vedem ceva de pe vârf. Am insistat, a insistat și Păpușa cea furioasă: foarte curând, am ajuns să fim recunoscători că vedem... vârfurile bocancilor și câte un stâlp de marcaj, din când în când. Fenomenul, care poartă numele de white-out (”albul total” e traducerea în română, dar nimeni nu o folosește ca atare), are loc atunci când pe un teren cu zăpadă se suprapune o ceață densă, astfel încât orice reper dispare, iar orientarea devine foarte dificilă. Noi aveam parte și de o culme largă, asemănătoare unui patou, ceea ce mai adăuga un factor la riscul de rătăcire (la un moment dat, am fost în situația în care să întoarcem un alt grup, care o lua în.... direcția diametral opusă decât spuneau că vor să meargă. Pare incredibil, dar, de fapt, se poate întâmpla destul de ușor, în condițiile respective).

Chiar dacă acum, în era gps-ului, lucrurile nu mai sunt atât de complicate precum erau atunci când se mergea exclusiv cu harta și busola, white-out-ul vine la pachet cu alte efecte ”păcătoase”. Lipsa oricărui reper obosește creierul în aceeași măsură în care îl dezorientează astfel încât nu e nevoie de foarte mult mers prin astfel de condiții pentru ca starea psihică să nu fie... cea mai entuziasmată posibil. În cazul nostru, în intersecția de lângă vârf a existat un moment de cumpănă, în care am avut de hotărât împreună dacă ne ținem de planul inițial sau îl schimbăm, mai mult sau mai puțin drastic. Cel puțin trei variante erau de luat în calcul și... în vânt, frig și ceață, o astfel de decizie trebuie luată rapid.

Un moment de înseninare bruscă, venit chiar în toiul dezbaterilor, a fost acel ”semn” pe care, subconștient, îl căutam. Așa că... am luat repede rucsacii și am profitat de fereastra de vizibilitate pentru a coborî în condiții de siguranță spre Spintecătura Păpușii, locul inițial în care ne plănuisem să campăm.

Și premiul nu a întârziat să apară: o seara lungă între corturi, cu norii lăsați pe vale, fără vânt, cu râs mult și mers la toaletă neapărat la colțari, cu cină romantică la primus, cu oale diverse date din mână în mână și... iarăși zic, fără vânt. Pentru că dacă există un factor care chiar să strice rău lucrurile într-o tură de iarnă a cort, acela este vântul. Iar noi ne-am bucurat de temperaturi absout rezonabie, nici măcar noaptea nu a fost sub -10 grade...

Dimineața, însă, nu am mai scăpat. Vânticelul și-a făcut anunțată prezența încă dinainte de momentul ieșirii din cort - de altfel, cel mai sensibil din punct de vedere psihologic și nu numai. Am strâns tabăra contra cronometru, ajutându-ne unii pe alții, în aceași timp. Și am pornit spre cea mai interesantă zonă a traseului, o muchie scurtă, dar ceva mai îngustă. Iar la ieșirea deasupra ei, acest spectacol ne îndulcea gerul:

Urcușul se domolește, iar soarele, de astă dată, ține cu noi a capacitate maximă...

... lăsând loc unei vizibiități la mari depărtări (am văzut Călimanii). Aici, admiram măreața creastă a Făgărașuui, nu fără să facem planuri pentru ture viitoare...

Coborâm pe Plaiul lui Pătru... o coborâre lungă și obositoare, chiar dacă și ea ne-a răsfățat cu priveliști pe prima porțiune, până la stână. Doar eram în... inima masivului (la propriu, dacă ne uităm la forma lui pe hartă, dar și în vreo două sensuri figurate, dacă luăm în calcul și că... asta a fost ”(aven)tura (ne)romantică” a anului)!

Sezonul de iarnă e încheiat (mai devreme și total diferit față de așteptări, cu o carantină posibil lungă), dar iarna viitoare... cine se încumetă la ture cu dormit la cort? Și până atunci... cine începe în pași firești, adică întâi... vara? Vă aștept cu drag și dor de ducă!

Ilinca Stoenică, lider montan internațional

28.03.2020

Foto: Diana Coman